E dreptul tău să fii apărată, nu abuzată!

Distanțarea socială se dovedește a fi o măsură eficientă în răspândirea virusului, așa încât sistemul sanitar să fie capabil să acopere și să gestioneze cazurile grave. Mesajele transmise de actorii vieții publice prin mass media, ne recomandă să ne bucurăm de acest timp, să facem ceea ce ne doream de mult și nu am reușit din lipsa timpului. O recomandare decentă, aș putea spune, dacă nu mi-ar veni în minte imagini ale scenelor de violență domestică, imagini triste ale femeilor abuzate psihic sau fizic. Lor ce putem să le recomandăm? Să stea cuminți lângă abuzatorii lor și să nu “declanșeze” un atac? “să își țină gura?” să tacă și să înghită?”

‍

Din păcate în secolul tehnologiei și al informației, femeia este în continuare “vinovată” în ochii societății românești. Cazurile de violență domestică, viol, agresiune sau abuz sunt privite în cheia: “a făcut ea ceva”, “avea gura mare”, “cu machiajul ăla strident, sigur o căuta” sau “de ce avea fusta atât de scurtă” și lista poate continua la nesfărșit. De altfel și mass media titrează, fără discernământ privind impactul acestui mesaj asupra mentalității comune, prin susținerea și propagarea continuă a acestui stereotip: “o femeie a fost violată de…”, “femeie bătută de soț…”, femeie ucisă de soțul gelos…” etc. Totul la modul pasiv, de parcă pentru acea femeie este o întâmplare firească, naturală, chiar așteptată…

Îmi pun întrebarea, oare când mentalitatea noastră se va schimba? De ce anume avem nevoie, și când vom face referiri la modul activ: “Un bărbat în vărstă de…, din localitatea.. a violat o femeie”, “Un soț suferind de gelozie patoligică și-a ucis soția…”  sau “tinerii X, Y și Z, elevi la Școala… au hărțuit / abuzat / agresat…”, “un caz de bullying în cadrul școlii X a fost rezolvat prin implicarea părinților, cadrelor didactice și ale autorităților”. Cred sinter că acest efort minim din partea oamenilor cu acces la comunicarea publică, ar aduce câteva momente de “aha” în rândul maselor. Ar fi un prim pas spre însănătoșirea noastră ca societate.

Avem literalmente nevoie de a construi o atitudine preventivă, și fiecare dintre noi este dator să contribuie la asta. Eforturile asociațiilor și organizațiilor non-guvernamentale, care prin acțiunile lor minunate sprijină femeile aflate în situații de abuz sau violență, sunt apreciate și binevenite. România este însă, în continuare, constant condamnată de către CEDO, să plătească daune victimelor, pentru gestionarea greșită a proceselor juridice în cazuri de viol sau agresiune. Titluri precum: “România a fost amendată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) cu 9.800 de euro, după ce autoritățile române nu au tras la răspundere un bărbat care și-a atacat soția de opt ori. Mai mult, Curtea a notat în hotărâre că autoritățile chiar au acuzat victima că a provocat agresorul, nu au emis ordinele de protecție solicitate de ea și i-au refuzat cererea pentru un avocat din oficiu (sursa: DIGI24 TV).“ nu sunt rare și deși obiectivul acestora este de a trage un semnal de alarmă, la nivelul societății nu se schimbă mai nimic. Totuși, pasivitatea autorităților NU este o scuză pentru pasivitatea noastră.

Pacientele din cabinetele de psihologie, deși se află în spațiu securizant al cadrului teraputic sau al grupului de suport, ajung cu greu să se destăinuie și să povestească prin ce au trecut, ca victime ale unui viol, agresiune sau abuz. Iar de cele mai multe ori, acestea au ales să tacă. Cu ce preț? - desigur cu cel al sănătății lor psihice! La întrebarea firească, de ce au ales această variantă, atât de costisitoare pentru starea lor de bine, răspunsurile se leagă invariabil de lipsa suportului social. Din toate direcțiile! Plecând de la mamă, familie, prieteni și până la autoritățile responsabile cu protecția cetățenilor sau cu asigurarea accesului la o justiție dreaptă. Iar acest lucru se întâmplă pentru că, cel mai râu se tem să nu fie (re)judecate, (re)învinovățite, (re)umilite, (re)traumatizate. Iar astea sunt cazurile “fericite” ,când femeia reușește prin efortul personal imens să pășească peste pragul cabinetului. Cele mai multe rămân în continuare în suferință, în doliu pentru integritatea lor psihică sau fizică pierdută, ca victimă, în final, a unei societăți cu mentalitate primitivă.

Femeile victime din România au nevoie de compasiune, nu de milă. Femeile din România au nevoie să știe că sunt auzite, văzute, că sunt apărate și ințelese. Au nevoie să știe că nu sunt sigure. Iar pentru asta este nevoie ca mesajul nostru verbal sau nonverbal să fie acela că ele NU SUNT VINOVATE și că NU TREBUIE SĂ LE FIE RUȘINE. Au nevoie să știe că există scăpare si să li se arate calea.

Cum putem însă noi să le transmitem acest mesaj dacă nu știm cum se simte o femeie abuzată? Ce gândește? Cum face față vieții, purtând această povară? Care-i sunt mecanismele de supraviețuire? Are speranță sau a abandonat credința că mai poate fi salvată? Cum i se modifică perspectiva asupra relațiilor? Dar asupra familiei? Reușește ea să fie un model sănătos pentru fiica/fiul ei? Cât de grave pot fi consecințele, de fapt? Dar câți dintre noi ne punem aceste întrebări sau ne preocupă aceste lucruri? Iar dacă le aflăm, cât de profund ne dăm voie să le trecem prin propriile noastre filtre...?

De cele mai multe ori, parcursul unui proces psihoterapeutic care are ca subiect abuzul fizic și emotional (bătăi, viol, umilire sexuală, amenințare cu moartea, etc) implică reatribuirea reală a vinei si a responsabilității, cunoașterea drepturilor personale, antrenament asertiv, iertarea de sine, precum și schimbarea perspectivei asupra celor întâmplate, din: “mi s-a întâmplat pentru că eu am… sau am…” în “el/ea mi-a făcut….”.

Sub protecția anonimatului, redăm în continuare câteva fraze din discuțiile terapeutice:

“Știam că mi se va intâmpla până la urmă... auzeam mereu că dacă voi continua să mă îmbrac așa, fără să îmi acund sânii, voi fi violată sau cel puțin hărțuită... Și, iată! Așa a fost! Trebuia să ascult, eu am provocat asta prin comportamentul meu.”… (Mirela, 17 ani)

“Nu știu cum să o spun, pentru că nici măcar nu cred ca e viol...adică, soțul nu te poate viola, nu-i așa? Am tendința de a mă văita aiurea, exact cum spune el... Până la urmă sunt soția lui și e dreptul lui să facă sex cu mine când vrea și cum vrea… chiar dacă eu nu vreau și nu îmi place ce mă pune să fac...Asta e... Problema e că trebuie să și tac, să nu audă copiii. Ultima dată a fost în pat, cu cel mic lângă noi. Am început să plâng și m-a târât în baie unde m-a mai violat o dată, strânsă de gât cu o pereche de chiloți, pe care el ii considera a fi de curvă, pentru că au imprimeu de leopard... Mai bine ii aruncam de când i-am luat... Și mai bine tăceam, ca de fiecare dată”... (Bianca, 27 ani)

“Relația dintre mine și soțul meu este ceva mai dificilă, dar, cumva, îi sunt recunoscătoare... El m-a luat de soție chiar dacă știa că am fost violată în adolescență... Bine, nu inainte de mă umili chiar el, chiar în momentul cererii în căsătorie. M-a pus să îngenunchez eu și să îl impor să facă asta, oferindu-i în dar o partidă de sex oral. Apoi, de-a lungul anilor, chiar dacă avem 2 copii, am fost impărțită cu alții sau alte cupluri, pentru că asta își dorea. Nu puteam spune nu, căci mă amenința că le spune copiilor despre trecutul meu si despre ce facem”... (Ana, 45 ani)

“Știu că pare SF, nici poliția nu m-a crezut la început! De mama și tata...nu mai zic... Întâi m-au bătut, ca să fie siguri că spun adevărul, însă până la urmă s-a dovedit și a primit ce trebuia să primeasca! A fost arestat și judecat. Credeam ca va fi suficient ca să îmi șteargă mizeria pe care o simteam pe corp însă, nu... Și acum mă văd atârnată de lustră, și acum tresar dacă cineva se mișcă brusc pe lângă mine, și acum cu toatea astea, mă întreb care a fost vina mea... Au trecut ani de atunci si, acum are familie, are copii, deci uite că e un om bun...sigur nu am greșit eu?”…  (Angela 31 ani)

“Unde să mă fi dus, doamnă? La ai mei? Am făcut asta, prima dată, și? Tata m-a dat afară, spunând-mi ca îi fac de râs, că dacă l-am ales, lângă el trebuie să trăiesc. Cât o fi si cum o fi! Unde să mă fi dus? Am învățat să trăiesc cu asta. Să supraviețuiesc, mai exact... Asta e"...    (Miruna, 54 ani).

Probabil că v-a fost greu să citiți cele de mai sus, însă sunt doar frânturi din trăirile si frământarile acestor femei. Este nevoie de implicare socială, de educare sexuală, de cunoașterea drepturilor și a limitelor încă de pe băncile școlilor. Psihoterapia ajută, grupurile de suport psihologic și emoțional ajută, însă, din păcate, în cele mai multe situații, nu este suficient...

Zilele acestea, mai mult ca oricând, se vorbește despre “iubirea de sine”. Poate că, pentru societatea românească, iubirea de sine ar trebui să înceapă cu revizuirea valorilor personale. Una dintre valorile personale după care îmi conduc viața, este aceea că “omul sființește locul”. Schimbarea începe cu tine, la scară mică, la nivelul experiențelor personale, când poți alege între a tăcea, a vorbi, a închide postul TV care transmite valori greșite, a scoate din newsfeed jurnaliștii, bloggerii sau influenceri care promovează idei nefirești, legate de vinovăția apriori a femeii, indiferent de context.